Mini, și aici ne referim la modelul original, numit pur și simplu „Mini”, s-a transformat de-a lungul timpului, devenind mai mare, mai complicat, mai performant… în orice caz, mai îndepărtat de conceptul inițial. Ba chiar BMW i-a oferit și câțiva ”frățiori” în familie, Paceman fiind unul din ultimii sosiți. L-am testat în versiunea lui ca mai ”nervoasă”, John Cooper Works.
Text: Dan Scarlat
Sincer, apariția în gamă a unui model crossover (care are și meritul de a lansa un segment), cu cinci uși și gardă la sol mărită, cum e Countryman, nu a mirat foarte tare publicul. Iar completarea gamei superioare cu versiunea în trei uși, Paceman, a părut mai degrabă ca o reîntoarcere spre origini, decât ca o decizie lipsită de logică.
Și Paceman este o reușită. Cel puțin într-o viziune pur personală, Paceman se apropie de Mini-ul perfect în decorul actual al industriei auto. Pentru ca Paceman este tot un Mini, arată ca unul, și într-un mod mult mai convingător decât o face Countryman. Are un design distinct, nu neapărat agresiv, dar țanțoș, cu o parte frontală care iese în evidență, care comunică faptul că are ceva de spus. De fapt, o strigă: „uită-te la mine, nu sunt o jucărie, nu sunt un simplu accesoriu!”. Are un lateral care inspiră dinamism, cu flancurile sale ascendente și suprafața vitrată nu foarte generoasă. Are un spate „încordat”, care parcă transmite neliniște când mașina staționează. Sincer, nu mă așteptam de la un model care a suferit deja un foarte discret facelift, deci nu este chiar ultima noutate, să mai întoarcă capete. Și totuși, cel puțin în mediul rural, Paceman-ul roșu dungat a fost bucuria tuturor copiilor pe lângă care am trecut și s-a situat în centrul atenției.
Dar este un Mini matur, unul care pur și simplu poate mai mult – poate să care mai mult, poate să meargă mai departe, poate să facă față mai multor situații. Este mai spațios, atât pentru pasagerii săi, cât și pentru bagajele acestora. Poate avea tracțiune integrală și are o gardă la sol mai mare – nu cu mult, dar suficient pentru a putea accede și pe drumuri mai puțin prietenoase. Ținuta de drum este mult mai permisivă, căci suspensia nu macină rinichii pe asfalt cariat. OK, acest lucru se face cu un mic dezavantaj din punctul de vedere al acelui „fun to drive”, al acelui „kart spirit” specific lui Mini, dar comportamentul rutier rămâne în continuare exemplar, iar abordarea virajelor în vervă se poate face în continuare în siguranță. Până și zgomotele pe care le transmite sunt ceva mai blânde, chiar dacă nu denotă în continuare vreun calm absolut. Am avut de-a face cu un John Cooper Works, al cărui motor de 218 CP care nu se aude în habitaclu la fel de agresiv precum cel de 192 CP al noului Mini Cooper S, pe care AUTO pro l-a testat în numarul 27. OK, este și „vina” antifonării îmbunătățite cu ocazia acelui (discret) facelift. Dar, transformat în experiență de șofat, asta nu înseamnă decât că Paceman este mai relaxant, mai pregătit de drumeții lungi.
În acest condiții, Paceman pare Mini-ul perfect. Din păcate nu este, sau cel puțin nu încă. După ce vezi cât de mult a evoluat constructorul cu habitaclul noului Mini, din toate punctele de vedere – ergonomie, multimedia, accesorii, materiale, chiar design – interiorul lui Paceman pare că aparține unei generații trecute, este „so last year”. Așa că, în teorie, Mini-ul perfect ar fi acest Paceman cu habitaclul noului Mini.
Chiar și așa, Paceman este un Mini mult mai complex. Dacă vreți, este Mini-ul celor care au trecut de adolescență, fie ea și târzie, dar refuză să-și asume complet maturizarea. Ai avut un Mini normal, e timpul să treci la o mașină „serioasă”, dar mai faci o haltă de câțiva ani și pe aici, mai ales că, pragmatic, automobilul are mari șanse să corespundă tuturor nevoilor tale.
